Time machine - 20 de ani
Written on 08:52 by Constantin Manoliu aka Huck
Am ajuns si la cele citeva zile dintre Craciun si Anul nou ,un fel de mini-parcare in care iti tragi sufletul pe sfirsit de an, zile care nu stii cum sa le petreci fara a avea senzatia ca pierzi timpul.
De la an la an toata aceasta perioada ,cam de 15 decembrie pina pe 4-5 ianuarie devine din ce in ce mai fada ,mai lipsita de sensuri.
Nu am mai trait senzatiile copilariei de ani buni si nu o zic neaparat ca le duc musai dorul.
undeva in sinea mea sint constient ca timpul marcheaza si adauga sare si piper sentimentelor traite atunci ca un fel de maturizare sentimentala,ci doar vreau metionez ca e mai acuta senzatia de lipsa.
Desprins de cotidian nu am remarcat ca anul acesta se fac 20 de ani de la Revolutie.
20 de ani in care s-au intimplat multe si marunte ,timp consumat de multe ori aiurea, un drum intortocheat cu multi pasi inainte cit si inapoi, uneori impleticiti alteori o plimbare placuta pe strada vietii.
Desi nu ma prea omor dupa bilanturi , tind sa fac unul acuma ,nu neaparat in plan personal dar nici un review social al acestor 20 de ani.
Un bilant de stare, o harta a trairilor ce ma fac sa simt ca nu mai imi gasesc locul, o lista a ceea ce m-a schimbat si de multe ori nu in bine.
Cineva odata, tot in preajma sarbatorilor ,la o cotitura de drum de viata m-a rugat sa nu ma schimb ,sa ramin acelasi idealist fara cauza, acelasi increzator in oameni , omul care da mai mult decit primeste, cel care crede ca poate convetui linstit cu cei din jur fara a face altora viata amara,
si multe multe altele.
Curios e ca aceasta replica imi suna foarte des in cap in ultima perioada, un fel de refren intern, un semnal de alarma, ce incearca sa ma atentioneze ca ceva e in neregula.
Si parca e.
Constatam cu stupoare ca, oricit incerc sa nu ma patez atunci cind imi fac drum prin mizeriile zilnice tot ajung de multe ori acasa soios si plin de jegul scuipat de cei din jur.
E imposibil sa nu te murdaresti in ziua de azi.
Cum iesi din casa ,nici nu apuci sa treci de coltul strazii ca ceva te stropeste din mers, venit fara avertisment ,o ploaie acida ce iti gaureste vesta anti -jeg cu care incerci sa te protejezi.
Aciditatea jegului uman.
Virusarea inerenta la contact cu o hoarda de zombies intr-o permanenta flaminzeala ,ce te musca doar ca sa nu mai faci discrepanta in peisajul zilnic.
Cit ai vrea tu sa pui distanta ,sa te impotrivesti prin diverse mijloace tot te alegi cu zone canceroase, purulente ce te ataca subversiv ,se insinueaza in sistemul propriu, cucerind teren pe nestiute.
Comportmental ,incet incet, te transformi si incepi si tu sa latri asemeni lor ,inconstient de boala.
Sistemele de protectie dau alarma, incearca sa te constientizeze, apelind la metode chiar si neconventionale pina la a ajunge sa iti dea suturi in fundul neuronilor , poate poate te prinzi ca ceva e in neregula.
Toata aceasta lupta, ca la orice boala, te sleieste atit fizic cit si psihic, te consuma ca pe o luminare pusa in bataia vintului ce inteteste arderea.zilnic te trezesti mai obosit decit la culcare, simti cum bateriile sint din ce in ce mai fortate de un consum exagerat de energie si mai tot pozitivul din tine se transforma intr-un negativ absolut.
In perioadele de suprasaturatie ajungi sa iti pierzi cumpatul , ce deja e la limita , si ti vine sa urli si sa dai in stinga si in dreapta ,orbit fara a mai face diferenta.
Ceva in tine se rupe si incepi si tu la rindul tau sa musti fara masura, in acelasi ritm cu ceilalti, cu fiecare muscatura facind inca un pas spre transformare.
Apoi, in perioadele de liniste din birlogul tau, boala satula si imbuibata, te lasa sa respiri putin liber,lasind un pic de timp partii bune din tine sa iti faca morala, sa iti arate ce ai mai pierdut, ce s-a mai transformat in tine, un fel de administrare a unui medicament ce ,bineinteles , nu iti lasa un gust prea placut in gura.
Fizic ,corpul tau reactioneaza printr-o voma continua in miez de noapte,sperind ca prin lichidele scuipate afara sa mai scape si din jegul acumulat in psihic.
Inutil.
Pacat ca nu avem posibilitatea de a bori direct din creier si din suflet jegul, mizeria, virusii mentali, laturile din troaca ambientala.
Si asta ma pune pe ginduri.
Daca intr-o zi nu voi mai fi in stare sa duc lupta asta?Ce se va intimpla cind se va stinge in mine ultima farima de luciditate ce ma face sa merg in continuare pe sirma subtire ce desparte raiul de iad?
Cum o sa imi traiesc viata robotizat de rutina, egoist, privindu-ma in oglinda spre a-mi ridica singur osanale spre a ma considera cel mai dintre cei mai?
Cit de zombie dotat cu simturi animalice, primordiale as putea deveni?
Mie frica.
As musca din ei,adinc si as scuipa rapid insa ,paradoxal, muscaturile sint veninoase si molipsitoare de boala si nu as face altceva decit sa iau din plin o gura de virusi.
Trebuie gasita o alta solutie, o alta metoda de extirpare.
Dar oare mai am timp?
Posted in
eseuri,
personale,
virusi,
zombies
