Motoare animatoare

Written on 19:44 by Constantin Manoliu aka Huck

Aseara am zacut pe terasa pina tirziu cu ceva amici la un pahar de vorba ,care mai de afaceri care mai de trecut timpul savurind calmul noptii putin racoroase.
Din una din alta am ajuns la tot felul de povestiri `adevarate` despre pasii facuti in decursul vietii mai ales in cariera.
Ne luasem cumva de la modalitatea de a alege sau a fi ales in posturi bine platite in companii cu nume mari, si in special la cit de obiectivi sint cei care o fac,stirnit de o alegere facuta de o firma colaboratoare pentru un reprezentant la Iasi.
Care din punctul meu de vedere e total gresita.In detrimentul altora care cred ca ar fi fost mai potriviti.Ma rog.
De aici povestile au deviat la cum si ce folos au tipul asta de posturi.Unul din cei prezenti a inceput sa relateze cu cita ardoare isi dorea un post de genul asta nu doar pentru partea materiala cit mai mult pentru a demonstra altora, ce multa vreme il considerau un element pierdut pentru societate, ca de fapt el e cel mai tare.
Deodata imi fileaza o lampa.Desi ideea o stiam de mult.
Dar a ajuns atit de pregnanta si vizibila in ultima vreme, incit nu ma pot abtine sa nu scriu ceva pe tema asta.
Subiectul:motoarele animatoare.Adica ce ne anima de multe ori in a lua anumite hotariri in viata.
Teoretic ar trebui sa ne anime ceea ce ne dorim cu adevarat pentru noi.Adica lucrurile sau faptele ce ne implinesc fiinta.
Insa constat ca pe foarte multi ii motorizeaza sentimente ori trairi mai mult decit stupide.Sau sa zicem ca nu ar trebui sa faca parte din patrimoniul unui adevarat caracter uman.
Ura.Da frate, sentimentul ala de ura pura.Fata de viata altora.Venin curat,mai ceva decit kerosenul, ce arde maxim orice resursa din ei.Ori ce ar fi, trebuie sa fac sa le demonstrez ca viata lor e de tot rahatul.
Urmeaza invidia.Da, ala are si eu nu.Trebuie sa am mai mult ca el.Indiferent de victime.
Nu mai zic de dorinta netarmurita de a le face pe plac altora.
Parinti imbecili ce te reneaga daca nu indeplinesti traseul impus de ei in viata ce in general e ceea ce ei nu au reusit sa faca, un must pentru viitorul tau.
Ori parteneri de viata ce cauta prin orice mijloace sa iti impuna modul lor de a vedea viitorul si tu trebuie sa ii multumesti dorintele ca nu cumva sa il pierzi.
Ca sa nu mai zic de principii sau criterii sociale ce nu sint decit false adaptari pline de ipocrizie in incercarea de a aparea altceva decit esti.
Si multe altele.Pe care le vezi si le auzi zilnic la tot pasul.
Si toate astea duc la un putregai uman, invelit in ambalaj stralucitor de firma.
Toti se bat in piept ca sint piinea lui Dumnezeu pe fata, iar acasa in intimitatea lor gaunoasa isi pling in pumni de ciuda, storcindu-si bruma de neuroni la o razbunare pe masura.
Desi tot zic ca nu trebuie sa ma mai mire nimic, nu pot sa nu ma minunez de cit de mult regresam in doar niste animale ce a caror stare de fericire se limiteaza la a sta in fotoliul de firma intr-o vila cu un numar inutil de camere, studiind extrase de cont cu multe cifre, cu o mina facind usor rotocoale pe burtica plinuta, rinjind satisfacuti de imaginea celor pe care ai reusit cu atita sirg sa ii depasesti.
Mi-e scirba ca mai tirziu, satui de atita `reusita` descoperiti golul imens din un suflet zbircit de atita `fericire`.Si atunci constatati amar ca nu aveti cu ce rezolva problema.
Si va rezervati astfel un loc pe cinste in marea lume a nulitatilor.

Bourbon House lounge acum si in poze

Written on 21:09 by Constantin Manoliu aka Huck








Desi mai sint citeva detalii de pus la punct am facut citeva poze.
Si vestitele balansoare.
Plus una de noapte.

Pe linga hobbit

Written on 21:56 by Constantin Manoliu aka Huck

Ieri, dupa multa vreme am reinaugurat seria meselor de duminica in oras.Serie pe care o asteptam cu o nerabdare copilareasca, aia cind ti se pare ca timpul e atit de comprimat incit si sa respiri dureaza o viata.
Mesele astea de duminica au un farmec aparte.Nu stiu cum sa il descriu, pentru ca e un amestec de trecut si prezent.
Trecut materializat in duminicile-sarbatoare de pe vremea comunistilor cind munceai sau invatai 6 zile din 7 si asteptai cu mare dor ritualul de duminica.
Trezirea cit mai tirziu 10 sau 11, frecat menta alaturi de parinti ce puneau la cale gratarul ori vreo vizita pe la rude,asteptat ora 13 sau 14 de iesit la film ori la vreun vestit profiterol la cofetaria Opera , un fel de cofetarie de fitze,si seara consumata in parc alaturi de prieteni in lungi discutii existentiale.
Prezentul e mai modern, sa zicem. Nu mai e 6 din 7 caci orarele de functionare sint adaptate cerintelor, iesitul a devenit cotidian daca bugetul iti permite si profiterolul s-a transformat in o simpla mincare traditionala pe care nu o mai gasesti pe la crismele actuale ori cel putin pentru mine si acasa.
Asadar obisnuita trecuta si necesitatea prezenta au facut casa si mi-au dus pasii la Bolta Rece.
Singurul loc cred din Iasi care imbina prezentul cu trecutul.
Nu stiu daca are sens sa fac vreo biografie a locului, in speranta ca lumea ar trebui sa stie pentru cultura lor generala un singur amanunt.
E locul boem in care Creanga,Eminescu si alti `fitzosi` ai vremii respective impingeau `chiolhanuri` echivalente noptilor de betii moderne cu care se lauda mai toata lumea.
Cu o echipa aparent antica de ospatari ,cred ca e singurul loc din Iasi in care mai poti gasi asemenea exemplare, si care sincer ii dau si farmecul aparte, devine un fel de masina a timpului.
Bun.Ora 18.Aer calm,temepratura aproape perfecta,decor traditonal,mult lemn,3 mese ocupate de 2 grupuri de tineri unii proaspeti altii dupa o noapte de baut, si noi 2 eu cu ea, undeva pe la mijloc ca stare.
Asteptind unica `zama de gaina` cu care imi dreg putregaiul anilor de nopti pierdute in descoperirea multor sensuri si portia de sarmale ca la mama acasa ca varianta la chisca tradtional moldoveneasca, incep sa povestesc diverse amintiri tinerei , ea domnisoara, nefiind oarecum la curent cu vorbele locului din motive de viza de flotant.
Povestind de loc, specific ca e fief al profesorilor de la medicina, doctorilor de spita veche plus alti si alti nu neaparat nostalgici, ci doar doritori de arome pe care nici cea mai buna firma de subtituenti alimentari nu e in stare vreodata sa le conceapa.
Una din arome e aceea de a fi natural.Totul.Asa cum e el zilnic.Cu bune si cu rele.
Prins in relatari apare un grup in virsta desprins parca din filmele epocii.
Un grup de 3.
O doamna si un domn aparent comuni, impacati cu ei insisi insotiti de un al treilea.
Domnul Emil Brumaru.
Care spre rusinea mea nu am reusit sa il recunosc din prima.Asta poate ca sint obisnuit mai mult cu poza de pe blogul domniei sale HOBBITUL pe care mai imi arunc ochii in cautarea aromei de dulceata de nuci verzi.Cine stie cunoaste..aroma.
Intrigat, supun testului si tinara domnisoara care la rindul ei , aproape candid recunoaste ca nu-l poate recunoaste.E totusi o diferenta intre poze si realitate.
Dar sa revin.
Domnia sa chiar iubeste hobbitii.(pentru cine nu stie exista Wikipedia, sau cultura generala...)
Caci fara sa consider ca il jignesc , e un mindru reprezentant al lor.
Cu parul alb,noblesc pieptanat spre spate, unduit asemeni versurilor sale, imbracat dupa un alt fashion tv,dar mai mult decit potrivit personalitatii dumnlealui,ducea demn o privire ,spune domnisoara,senina.Eu as zice ca mai mult demna si modesta.
O privire a lumii lui.Caci o are intradevar.
Asa cum imi doresc si eu.Pe care de dobitoc ce sint, o pierd mincat de viermi inelari ce imi insinueaza viata.
O lume plina de caldura,tandrete,placuta.De fericire.
Caci asta este cred, fericirea,ceva frumos.Si ce e frumos creeaza placere.
Asa e si lumea domnului Brumaru.
E suficient sa ii citesti citeva versuri si incep sa iti curga pe linga mici lacrimi in ochi, un susur de ambrozie si nectar in doze mici, ucigatoare de nimicuri.
Momente de genul acesta ma fac sa imi inghit cuvinte si sentimente, sa arunc tastatura pe care imi depan uneori viata.
Sint oameni facuti pentru asta.In nici un caz eu.
Oricit as incerca niciodata nu o sa imi iasa din jocul degetelor pe litere atit de multa...bruma.
Si uite asa , pe linga hobbit, am avut parte de o dupa amiaza perfecta.
Ce mi-a uns ruginitura asta de suflet...

Reflexii in reflexii

Written on 22:37 by Constantin Manoliu aka Huck

In sfirsit citeva clipe de relaxare dupa o luna incheiata de munca sustinuta la bar.
Munca la limita, dupa cum mai spuneam pe undeva in alt articol.
Numai ca reculul acestei perioade e cam dur.
Desprins din programul de 12 ,14 si chiar 16 ore pe zi, ma simt total lipsit de coordonate spatiale in raport cu cei din jurul meu, oameni cred normali ,cu altfel de servicii si vieti personale.
Brusc cu alti ochi parca, nimic nu mai pare la locul lui.Casa nu mai e casa,serviciul pare anost, lucruri care alta data imi era drag sa le fac ma plictisesc, intr-un cuvint o stare aiurita de o aproape depresie.
Desi ar trebui sa fiu incintat si mindru de cum au iesit modificarile terasei, mai ales ca au fost destui care au avut cuvinte placute de apreciere, nu simt nici a zecea parte din cit ar trebui.
Sa fie oare inceputul unei stari de depresie ?Sau e aceeasi senzatie ca atunci cind termini un puzzle ca totusi lipseste ceva ca tabloul sa fie complet ?
Sa fie de vina atmosfera din ce in ce mai lugubra din tara asta ?Ori poate senzatia de permanent esec prezenta de ceva vreme ?
Ma simt din ce in ce mai mult inselat in asteptari si rezultatele acestora .Si totusi in ultima vreme am lasat granita standardelor destul de jos.
Am zis ca e mai bine sa ma adaptez eu situatiilor,considerindu-ma un tip versatil in felul meu,insa constat ca nici asta nu vrea sa functioneze.Cumva am sperat ca e molipsitor pentru cei din jurul meu, ce par foarte bine ancorati cu ochelari de cal, in personalitati rigide, egoiste, cu minima intelegere a realitatii curente.
Parca sint din alta lume
.De fapt parca fiecare are lumea lui.Cu alte sisteme de gravitatie,si multe si diferite alte dimensiuni ori unitati de masura.
Si asta ma face sa ma simt aplatizat, invechit, comun, rebut de linie de productie, ce mai, o nulitate pe toate planurile.Oare cer prea mult ?Oare de fapt eu sint ala mediocru, si asa zisa mea adaptabilitate e doar o amagire ?
Resimt parca pe zi ce trece , din ce in ce mai mult diferenta de virsta fata de cei ce se invirt in lumea mea prezenta.Un fel de respingere printre rinduri, aproape politicoasa, nu foarte vizibila dar simtita inerent
.Cam ca aceeasi senzatie pe care o aveam in copilarie cind incercam sa ma joc cu cei mai mari decit mine cu diferenta ca acum eu parca as vrea sa ma joc cu cei mai mici decit mine.Daca cei mari te respingeau oarecum galant,(asta inteleg acuma) cei mici de acum o fac aproape taios, ca si cum nu as sti inaintea lor regulile.
Complicat.Cit se poate de mult.
Oare am ajuns la capat de drum ?
Nu se mai elibereaza nici un bilet pentru alte trenuri ?
Nu imi ramine decit sa imi rezerv o banca in parcul singuratatii celor peste 40 de ani considerati expirati si necorespunzatori ce nu mai au acces decit la rolul de spectator al vietii altora ?
Sa stau pur si simplu sa imi primesc suturile in fund pe care cei din jur incearca in permanenta cu obstinatie sa mi le traga ,amintindu-mi mereu ca viata mea e un sir nesfirsit de esecuri ?
Fantastic cum secundele unor hotariri valoreaza ani din viata.

The Real sex and the city

Written on 22:24 by Constantin Manoliu aka Huck

Mda…am ajuns si la filmul asta.Si o sa ii trag un comment cum imi doresc eu de mult sa scriu despre filme.
Un pic poate cam in stilul Grigore Ureche dar macar e mai realist decit filmul in sine.
Desi nu am urmarit serialul cap coada ,am prins ideea generala ce incearca sa o transmita autoarea ce nu mai are sens sa o intind aici.
Si de aici incep problemele.Asteptat, sau ma rog construit sa defineasca un final cit mai `final` o da in bara tipic feminin.(no offense please !)
Cum spuneam , serialul in sine releva foarte bine ,vorba delicioaselor mele ,frustarile si restul amalgamului logicii feminine pe care noi barbatii nu reusim sa le dam de capat.
Suna un pic misogin, insa e printre putinele ecranizari ce se apropie cit mai mult de ceea ce gasesti zilnic acasa, ori intilnesti pe strada , ma rog cam in orice anturaj ce cuprinde persoane de sex feminin.Exista totusi femei care recunosc si sustin asta, pe care sincer le admir, caci imi stirnesc o concluzie.
Si aici o sa parafrazez pe un amic :Femeile trebuiesc doar iubite, nicidecum intelese.
Obisnuit cu stilul deseori direct a concluziilor pe care le trage Carrie ,sincer ma asteptam la un final realmente adevarat, ce sa releve pe fata realitatea cruda de care ne lovim de fapt zi de zi.
Undeva pe la doua treimi din film eram bine insurubat in dilema finalului, adica nici prin cap nu imi trecea cum o sa sune clopotelul de sfirsit.
Insa tipic ,cred ca as putea spune american,rahatul zilnic e impachetat in hirtie sclipitoare pentru a fi mai usor de inghitit.
Cam cum sint bilutele alea simpatice de untura de peste.
Pe care le inghiti amagit ca ar fi de fapt capsuni invelite in frisca.
Idee confirmata si de un grup de spectatoare plasate la un rind mai sus de mine :Ai bre dupa ce mai facut sa rid pina acuma o dai in lacrimogene indiene…
Caci asta cam face.O da un pic real apoi te duce spre o comedie,ca la final sa te arunce in happy-end ce stoarce lacrimi...hai ma lasi?
Te amageste ca iti infatiseaza adevarul adevarat,ala zilnic in jurul caruia ne invirtim cu totii, in cautarea iubirii perfecte.
Cautare intruchipata perfect de personajul central., o femeie care se vrea cit se poate de reala, pe a carui tipar se indentifica de fapt, multe inimi frinte.
Si asta ma seaca.
De ce nu a avut curajul sa duca pina la sfirsit crudul cotidianului ?
Ar fi fost mult mai de succes dupa mine daca domnisoara Carrie ar fi descoperit mesajele lui Big in telefon si ar fi cumparat o tesla cu care sa isi toace neuronii si sa isi regrete egoismul pentru tot restul vietii ,Miranda nu ar fi inteles in final ca nu conteaza ce colivie deschizi atita vreme cit tu esti prima pe creanga,Samantha ar fi luat o teapa fara prejudecati asa cum a tras-o si ea de multe ori, iar intruchiparea fericirii, Sarlota de sarlota ,ar fi aflat ca exista si zaharuri artificiale care dauneaza grav sanatatii.
Caci de fapt asta e realitatea.
Sfirsiturile fericite sint doar un balon de sapun pe care cei de la Hollyowood au invatat mai repede decit altii sa le vinda bine.
Asa ca e indicat sa vezi filmul asta doar daca esti in saptamina chioara.
Ca numai indragostitii sadea ar putea vedea altceva decit o telenovela siropoasa cu ceva replici mai inteligente.
Mda,realitatea e de fapt cu totul si cu totul alta.
Oricite filme am vedea pe subiectul asta si mai ales cu happy – end.

Munca e bratara de aur da` nici de lene nu a murit nimeni

Written on 21:06 by Constantin Manoliu aka Huck

Mdea...cred ca s-a dus si bruma de cititori pe care o aveam de cind nu am mai scris.
Drept e ca as fi putut sa emit ceva fraze scurte si nu foarte la obiect, insa am preferat sa pastrez starea aia de epuizare dupa 12 ore de munca fizica , in urma careia pina si neuronii te injura daca ai vreo pretentie sa fie atenti macar la un buletin meteo.
Munca fizica...solutie uneori de a-ti goli creierii si sufletul de orice simtire, acele miscari repetitive ce intra in reflex conditionat fara prea mult rationament din partea neuronilor.
Cert e ca de multe ori ma marcheaza o responsabilitate aproape `iresponsabila` legat de capitolul munca.
Nu stiu cum am reusit asta, insa tind sa cred ca imi place sa duc la bun sfirsit orice activitate de care ma apuc. Si ma implic cu toate resursele, fara a imi da seama ca vaduvesc pe multi din cei apropiati.
Si sint convins ca in prezent putini inteleg ce inseamna asta.O constat dupa cantitatea de reprosuri pe care le primesc sub diverse forme incepind de la cele directe si terminind cu priviri taioase.
Asta ma face sa ma gindesc la superficialitatea cu care de multe ori, inclusiv eu, tratam pe cei din jurul nostru.
Remarc tot mai des cum nu sintem atenti decit la aspectele pe care ne intereseaza in mod direct in relatia cu cei din jur fara a incerca in a gasi o intelegere a prioritatilor fiecaruia.
In fine, oboseala isi spune cuvintul, o oboseala placuta totusi, o oboseala a lucrurilor duse la bun sfirsit.
Da am uitat sa zic ce am muncit.
Dupa 2 ani am hotarit ca Bourbon are nevoie de o alta calitate ce sa il transforme in un viciu pentru toata lumea.Asa ca am decis impreuna cu bunul meu prieten posesor al locatiei sa punem de o terasa (ma rog dupa noile standarde de un lounge)ce sa continue ideea pe care am instaurat-o in interior.
Un altfel de aer sau mai bine zis atmosfera in multitudinea de oferte comune existente pe piata.
Cit de curind o sa se finalizeze si ultimile detalii si o sa public chiar spre propria-mi amintire ceva poze sau chiar un filmulet cu ce a iesit.
Probabil ca titlul nu e chiar relevant pentru continutul postului dar daca citesti printre rinduri ori faci o `analiza literara` e posibil ca pe undeva mesajul sa fie transmis.
Pina una alta...la munca!