Jurnal de pe bordura
Written on 20:30 by Constantin Manoliu aka Huck
Tipic mie, iarasi a urmat o perioada de aglomerari psihice si fizice a carei rezultat e lipsa de articole.
Desi promisesem ca voi scrie mai in amanunt despre expozitia Smarandei, nu am reusit sa ma tin de cuvint.
La ce oboseala am adunata e un efort sa scriu si un playlist pentru cd, darmite sa emit niste comentarii concise despre lucrari.
Cum de miine se pare ca reusesc sa intru la un program mai relaxat, azi imi veni pofta sa scriu chiar cu riscul de a iesi ceva haotic.
Dar nu imi mai pasa.
Cam asta e sloganul ultimei perioade.
O stare de nepasare totala.De care trebuie sa recunosc am devenit prea dependent.Desi cronica unor evenimente anuntate a se desfasura in urmatoarea perioada apropiata de timp nu ar trebui sa imi permita asta.
Insa ,sint in un asemenea grad de uzura psihica si fizica incit ma simt ca un hirb ce necesita o revizie generala de urgenta pentru a putea sa circule in conditii macar minime.
Azi am simtit cum energia mea motrice e dusa pe pustii ,cind din senin ,m-am asezat pe bordura unui trotuar,intr-o totala nepasare fata de reactia uimita a celor ce treceau pe linga mine.
Intodeauna la mine asta a fost semnalul ca trebuie sa dau reset ori sa iau o pauza, ca trebuie sa schimb ceva.
E undeva in circumvolutiuni un senzor de avarie, un fel de last frontier, ce probabil tine de autoconservare,gena aia care ne protejeaza si ne anunta ca ajungi sa sucombi daca mai continui.
Cu o tigara aruncata in coltul gurii, o amareala a tisnit pe pe papilele gustative crispindu-mi muschii fetei intr-o grimasa schimonosita in umbra unui zimbet.
Brusc am simtit cit de plin de jeg sint.
Jegul psihic al celor din jurul meu.Caci fara sa vrei se lipeste de tine, oricit de bine te protejezi.
Undeva in oglinda sufletului meu nu ma mai recunosc sub stratul din ce in ce mai crescind de petele capatate prin atingerile din ce in ce mai dese cu mizeria umana.
Am nevoie de o baie.O baie din aia lunga,plina de aburi,in care transpiri de zor si simti cum murdaria curge de pe tine in siroaie la inceput subtiri si mai apoi in ajutat de un burete in adevarate torente de deseuri.
Trebuie o perioada de relaxare musai.Undeva la munte in o liniste si singuratate deplina departe de toti si de toate, desi singuratatea nu e o solutie.Si oricum sintem singuri chiar daca locuim in aglomerari de populatie.O amageala.
Dar macar nu mai am contact o perioada cu multimea de factori destabilizatori.
Cu parere de rau ,trebuie sa renunt la a ma gindi si la binele altora.Trebuie sa renunt la comportamentele altruiste fata de oameni care oricit ai incerca nu ii poti scoate din mocirla.
Asta imi aduce aminte de un pasaj din Robinson Crusoe,acela in care deznadajduit si lipsit de speranta si respect de sine se arunca in mocirla in care isi faceau veacul o turma de porci salbatici, macar pentru a avea o companie , a trai simplu animalic, extirpind fortat orice urma de gindire inteligenta.
Asa ma simt si eu acum.Desi el o face voit, eu ma simt tras.Ca atunci cind te chinui sa salvezi pe cineva cazut in nisipuri miscatoare.
Daca am avut pina acum forta sa rezist, acum simt cum talpile imi aluneca, oricit de bine infipt ma simteam.
Si nu ma mai pot impotrivi.Ori ajung la fel ca ei, ori caut prin orice mijloace sa imi gasesc puterea de a renunta la a mai salva ceva.
Nu se mai merita.Pur si simplu devin o afacere falimentara, caci investesc prea mult fata de rezultate.
Inconstienta,incapabilitatea de a intelege si lipsa unui sistem real de valori e la ordinea zilei.
Cineva avea pe un blog un motto,sint mai de stimat si de valoare cei ce lupta pentru cauze deja pierdute decit pentru false triumfalisme.
Desi ar trebui sa ma simt bine in lupta mea cu morile de vint,azi parca a fost prea clar ca nu se mai merita.
O fi asta esec?Cum incerca sa ma faca sa recunosc un fals uman, acum citeva zile,un incapabil sufletesc, a carui scop in viata e doar sa distruga ceea ce el nu poate avea.
Inclin sa cred ca nu.Esec era daca nu incercam.Daca nu imi foloseam pe orice cale simtirile si credintele.Ca nu intindeam mina.Ca nu ajutam fara a spera in returnari indoite.Si multe altele ce ma fac sa ma simt om.
Dar nu poti avea pretentie de la nimeni daca nu are capacitatile necesare.
Fiinte vii, de fapt sint doar aparate organice de consum fizic, lipsite de capacitatea de a devora emotional.Emotionalul nu are forma.Si oricit l-ai imbraca in gesturi, vorbe ori altele, nu e palpabil fizic.E un abur.E o mireasma.Iti trebuie receptorii.Receptori care exista in forma cruda neprelucrata de cind ne nastem.
Viata a fost draguta cu noi si ne-a dat.Dar nu inseamna ca ne si baga in traista.
Trebuie sa ii cresti.Sa ii ingrijesti sa fie in forma maxima tot timpul pentru a a savura orice stare de agregare emotionala.
Dar asta costa.Efort intelectual.Rducatia simtului de intelegere.Ale carui rezultate nu sint imediate si palpabile.
Si daca nu e ceva cu care sa te poti afisa public instantaneu, precum o faci cu o toala, nu e bun.E nefolositor.Desi acest efort da prestanta pina si toalei aleia cu care incerci sa izbesti lumea, in speranta ca toti te vor place.
Caci ce place la toata lumea e important.
Cu cit ai mai multi fani cu atit iti creste cota de piata.
Imaginea e mai importanta.Sa te faci prin ea cit mai placut tuturor.Si asta creeaza falsa senzatie ca esti iubit,esti dorit esti cel mai tare din parcare.
Intelectul a ajuns ca o lenjerie intima demodata pe care o porti in intimitate pentru ca iti ofera un altfel de comfort.
Dar daca nu se poarta, e degeaba.
Trebuie sa imi extirp de tot sentimentele de intrajutorare umana.Au devenit un defect.Ma devalorizeaza in fata multimii.
Si trebuie sa fac asta pentru binele meu, caci altfel nu imi ramine decit sa imi pregatesc dosarul pentru Facultatea Eternitatii.
Posted in
bordura,
capacitate,
facultati
