Written on 23:19 by Constantin Manoliu aka Huck
Scriu rar in ultima vreme.Nici acum nu imi vine.
Sila isi spune cuvintul din ce in ce mai pregnant, alaturi de o neputinta aproape eterna de a gasi linistea ce imi o doresc atit de mult.
Inca o gura de bordura, ca si cum as fi uitat prea repede trecutele portii de nisip scrisnit intre dinti.Oare intradevar linistea sufletului o reprezinta singuratatea?Neantul?Vesnicia?Intrebari haotice, invirtejite, bulbucate, scuipate printre dinti si buze arse de uscaciune.O uscaciune din ce in ce mai acaparatoare, in mine din mine catre mine.Desertaciune.Devalorizare cumplita a unei vieti.Simt ca imi pierd ultimile bastioane ale unui caracter construit cum am crezut eu ca e mai bine.Da e bine ce cred eu?.Losing my religion.
Ma scurg ca o dira de nisip din sacul vietii purtat cu sirguinta cale de atita vreme, sperind neostoit ca o sa duc la bun sfirsit cautarile.Dar degeaba.
Imi pierd credinta.Credinta in bine, in oameni, in suflet, in iubire, in orice.Devin un Toma Necrediciosul in tot si in toate.Nimic din ce stiu, nimic din ce am invatat, nimic din ce vad nimic din toate cele ajung sa nu mai cred.Toate par false si fade ,minjite si mototolite, lipsite de orice valoare.
Ma inchid in mine din ce in ce mai mult iar in cap si in suflet imi suna doar un cuvint:Failure.Ratare.Stricat.Defect.Anomalie.
Pur si simplu nu mai inteleg.Nu mai inteleg rostul inteligentei, sentimentelor,educatiei,frumosului,binelui a rostului vietii in sine.
Nu inteleg,pur si simplu nu mai inteleg.
Si cui naibii ii pasa?Nimanui.
Esti o existenta fara valoare atita vreme cit nu faci parte din haita.
Nu inteleg atunci rostul atitor mii de ani de evolutie.
Pentru ce?E doar o masca obosita ce o folosim doar de a parea mai frumosi in oglinda sufletului?
Scriu haotic, dar nu mai imi pasa.Oricum nu foloseste nimanui si la nimic o bucatica de zbucium pusa pe o hirtie virtuala.Ba din contra.Pentru unii e rizibil.
Nu imi pasa.
Nimic nu te distruge mai tare decit inceputul aparitiei certitudinii ca ai trait degeaba.
Degeaba dupa considerentele si principiile unora.De ce dracu trebuie sa creada unii ca ei sint mai destepti decit altii?de ce trebuie sa ordoneze ei lumea ?
De ce viata unora trebuie sa fie etalon?
De ce eu nu vreau ca viata mea sa fie modelul ideal ?
Imi pierd orice bruma de credinta in viata asta.
Si nu vroiam decit liniste si impacare sufleteasca.
Probabil nu o sa o am niciodata....
Posted in
de suflet,
posibil eseu
|
Written on 00:05 by Constantin Manoliu aka Huck
Vorba unei delicioase si inteligente, Jane, ma termina toamna asta, venita prea repede si plina de amaraciune astenica.
Atit de plina de amaraciune incit nu mai fac distinctia dimineata, daca imi e amara gura de la ficat ori de la aerul pe care il respir.Pe linga asta si trecerile dincolo, mai car dupa mine caramizi cazute in crestet , cadou zilnic de la pirdalnica asta de viata, cumva sa imi iasa pe ochi bruma de liniste capatata in concediu.
Caramizi ce imi blocheaza toate in mine, ma inzidesc timpuriu, consumindu-ma si cretinizindu-ma.Parca e o conjuratie in tot si in toate astfel incit pe orice cale sa nu imi fie bine, sa nu imi gasesc linistea.
Mizeria umana e si mai pregnanta parca, griul zilnic straluceste inlucit de o nepasare aproape sinucigasa.Nu e zi in care buba asta crescinda sa nu mai faca o infloritura,un neg pe suprafata-i si asa plina.
Zilnic vad cum cad victime din ce in ce mai multi.Puroiul se raspindeste cu o repeziciune fantastica, mai ceva ca o epidemie in masa.
Incompetenta, iresponsabilitatea, parsivismul de orice natura,fatarnicia, ipocrizia, minciuna, snobismul desi injurate si blestemate, sint atit de folosite incit micile tabieturi cotidiene au devenit desuete.
A parea altceva decit esti, a friza pozitii sociale ce nu ti se potrivesc, a masca cu indolenta superficialismul sint legi primordiale ce guverneaza de zor un sistem putred in substanta dar poleit cu grija de fiecare individ ce se raliaza acestora.
Chiverniseala de doi lei si admiratul in oglinda spoiesc de zor caractere ce isi ordoneaza viata doar dupa instinctele primare de a fi si de a avea cu orice pret indiferent de consecinte, intr-un narcisim deviat si deviant intru ideea de a fi buricul pamintului in jurul caruia se invirte toata lumea.
Zimbetul pe fata si sictirul de prin spate, afirmatiile ``Eu sint cel mai ..` ,`Nimeni nu mai e ca mine..` sint pe post de rugaciunile de fiecare dimineata a unei zile care nu trebuie sa treaca fara a perfectiona o imagine demna de mila de a parea altceva decit esti, intr-o amagire continua.
Toata lumea comenteaza, striga urla, scrie ,dar de fapt nimeni nu face nimic.Am renuntat la a mai citi ziare, urmari emisiuni tv ori radio, tocmai din aceasta cauza.
E vorbarie multa si degeaba.Am incercat sa gasesc ceva relevant in lideri din alte zone media, si aici ma refer la internet, dar si aici puroiala se digitalizeaza si erupe.
Incep si eu din ce in ce mai mult sa cred ca solutia e sa mi se rupa de Romania, de oamenii ce ma inconjoara si cu durere in suflet sa imi fac bagajele catre alt colt al lumii, in speranta ca o sa imi petrec ultimii ani din viata asa cum imi doresc eu.
Imi pare rau dar nu pot juca un teatru zilnic ce nu im face atit de multa placere cum o fac majoritatea altora , marionete sau actori de proasta calitate ce intepreteaza de zor o parodie a vietii in speranta ca ei vor insela mai bine ca altii sau ca nu vor fi inselati la rindu-le.
Cineva ma intreba acum ceva vreme in urma, despre pina unde isi poate calca demnitatea un om numai in dorinta de a avea el dreptate da a arata ca el nu greste si nu are nici o vina.Nu am stiut ce sa ii raspund.
Dar cred ca nu exista limita.E mult prea puternica dorinta de a arata ca el e invingatorul si tu invinsul, indiferent de disputa.
Responsabilitatea e o notiune ce se invata, nu te nasti cu ea.
Dar atita vreme cit stii ca poti invata mult mai repede sa ascunzi ceea ce esti si prin asta sa obtii avantaje nule si neavenite, e mai simplu.
Ca si respectul.Respectul pentru tine si pentru ceilalti ca oameni.
Nu exista.E buna vorba aia : Cum respecti pe altii asa te respecti pe tine!
Gindiri limitate de refuzul de a primi educatie, din negarea unor sute de ani de evolutie prin declinarea experientei altora, incapacitatea de a-si depasi conditia au ca rezultat oamenii de acuma.
Aparentele pot insela , dar nu vor ascunde niciodata adevarul.
Solutia?
Fuck`em ALL!
Posted in
de toamna,
personale,
posibil eseu
|
Written on 18:58 by Constantin Manoliu aka Huck
Ceva imi tiriie in urechi si ma face sa caut sursa.Disperat de montonia sunetului ce parca se vrea alarma unei masini pe care prorietarul uita sa o opreasca,caut furibund.Deschid sertare , usi,ferestre, scobesc prin pungi, nu scapa nici frigiderul ori masina de spalat.Mai ramine o usa.Usa de la intrare pe care o deschid si pasesc.
Pasesc inapoi in realitate.
Realitatea unui pat mototolit, mirosind a fum de tigara si celule epiteliale moarte, cu asternut neschimbat de ceva vreme si gitul incordat de pozitia in care imi ramin agatati ochii mintii de cealalta parte.Break on trough to the other side…
Sunetul disparut odata ce raspund telefonului aruncat pe marginea noptierei, e inlocuit de refrenul lui Morrison cintat de un band format din neuroni, ce susura cald prin reteaua ce o formeaza ceilalti.
Trupul fisurat de socul trecerii, incepe sa supure senzatii disparate, unele din ele cit mai opuse, limba imi simte pe fiecare papila alt gust ori aroma total aleatorii din fiecare dintre cele doua parti ce le desparte usa.
Incet razboiul simturilor de la granita isi inclina balanta inspre un concret dermatic materializat de marginile rotunjite ale telefonului, pe care inca nu il scap din mina.
Iar a fost un vis.Iar am fost la rascruce.Rascrucea viselor.
Precum luminoforii unui tub catodic, retina imi mai pastreaza flash-uri vii de dincolo si imi bruiaza imaginea universului real.Umbre fantomatice ,alb-negre , patate ici colo de culori ,cu chipuri pe jumatate desenate ,se agata de cornee in disparitia lor precum gheata de pe geam in zile insorite de iarna.
Iar am fost acolo.La rascruce.Rascrucea viselor.
Furibund, imi schitez in creier, umbrele si le adaug la colectia altor desene fugitive, le imprim pe neuroni curati cu rezultat inca vreo citeva piese de puzzle.Abatut le arunc alaturi de celelalte lasind pe mai tirziu o noua incercare de a le combina.
Aburul de cafea imi oblojeste putin tinjeala de dupa dincolo,caci curios e ca , de fiecare data imi doresc sa mai merg acolo, desi imi sfirseste sufletul.Sa merg inapoi la rascruce.
Prima data a fost atit de pregnant incit multe zile ,inchis in mine ,developam secvente intregi fara oprire ,clasificind, numerotind,comparind sau descoperind lucruri ori chipuri prezente.Dupa ce si ultimul pixel s-a estompat, temator ma apuc sa insir toate piesele pe o masa virtuala.Studiez iar in amanunt cautind elemente comune ce sa ma ajute sa le imbin, sa imi fixez niste repere de unde data viitoare sa imi continui inregistrarea.
Dar nimic nu functioneaza.Nopti sau zile in sir nu se mai intimpla nimic, totul pare sec, retina e goala precum o cutie postala.
Uit, ma iau cu altele, intr-o doara mai suflu praful de vraful de chestii de dincolo.
Apoi a venit a doua oara.
La fel de neasteptat ca si prima data dar la fel de intens, ca si cum fusesem bagat intr-un blender,dupa ce mai intii am avut parte de o intoarcere pe dos asa cum faci o punga veche caruia vrei sa ii schimbi mirosul .
Si iarasi ma inchid in mine ca un fotograf in laboratorul foto, developind fara odihna, fara noima, picaturile de dincolo.
Pe undeva bucuros, imi frec miinile ca o sa am mai multe acum de imbinat si in sfirsit o sa mi se releve cealalta parte.
Cu nerabdare de copil, desi stors psihic,cern detalii,asociez frinturi de contur,fac si desfac pina cind ceva se imbina definitiv.O muchie.Doar o amarita de muchie ,nu taioasa,nu rotunda,nu groasa nu subtire.Doar o muchie.
Dezamagit, ma arunc in bratele alcoolului in speranta ca va dizolva toate petele astea.Pahar dupa pahar, iau si frec fiecare neuron.
Imaginea se estompeaza, se decoloreaza cate o culoare cenusie unica,un amalgam mocirlos.Simturile fluidizate de licoare, imi dicteaza sa adorm in liniste, invelit in griul spalacit si curs de pe chestiile de dincolo.
Mahmureala de a doua zi ma impiedica sa fac inventarul , imi greveaza o stare de leguma al carui rezultat e o realitate muta dar din pacate temporara.Noi reprize de somn de bebelus, imi releva cu stupoare ca nu s-a sters nimic, ba parca imaginile devin si mai stralucitoare.
Disperat ma rog sa trec iarasi dincolo.Imi pun Morrison sa cinte seara la culcare, imi cint singur break on trough to the other side, dar nimic.Fac zeci de combinatii de elemente de atmosfera doar doar oi nimeri iarasi usa.
Nimic.Nimic frustrant si solid.
Renunt, aruncindu-ma in mocirla zilnica, incercuind cu sirma ghimpata orice cale de acces catre zona aceea.
Zile intregi mucegaite, se trec una peste alta, cladind parapete intre mine si rest, pina cind iarasi calc acolo.
Muchia incepe sa prinda noi dimensiuni, in urma trecerilor repetate, incepe sa isi dezvaluie coordonatele spatiale ale lui dincolo.
Incep sa constientizez, ca e o muchie transparenta, ca si cum dincolo e construit din pereti de sticla , un fel de granite intre vise.
Muchie de cuburi de sticla.Muchie de forme geometrice ce tin captive in ele vise.
Iar eu ma misc liber din unul in altul fara oprelisti ori taxe de vama, fara control la ce am cu mine adus de dincoace.
Cu fiecare trecere realizez o retea de muchii, nemrginita,inglobind intre ele forme diverse de stocare, functie de complexitatea visului tinut captiv.Insasi trecerea e plasata pe o muchie stind intr-un echilibru aparent fragil.Prind curaj de fiecare data sa fac mai multi pasi pe muchie, sa imi intind corpul virutal intr-o parte sau alta a ei.
Toate aceste treceri imi vlaguiesc realitatea , efortul de a retine cit mai mult ma consuma psihic, dar continui.
Poarta imi duce calatoria din ce in ce mai frecvent catre o rascruce intortocheata de muchii ce feliaza visele total diproportionat, al carui rezultat e un hibrid.
Un univers format din felii , dar care se lipesc foarte bine una de alta ,desi fiecare difera, cum ai pune alturi o felie de pizza, cu una de tort, cu una de piine si una de cozonac.
Intru si ies .Break on trough to the other side…
De fiecare data , imi ard simturile cu cantitati diverse de alcool, anesteziind dorinta si stergind senzatiile de dincolo, de frica sa nu imi creez dependenta.insa degeaba.
Frecventa haotica a trecerilor ma inebuneste, caci intre o calatorie si alta pierd senzatia atingerilor de dincolo.
Unul din drumuri se intimpla sa il fac scurt, intr-o situatie diferita.Nu dormeam dar imi creasem prin un mix de alcool ,muzica, si atmosfera o antecamera catre dincolo, in care fara sa imi dau seama am intrat degajat si nepregatit.Si pret de o clipa am inchis ochii pleoapele transformindu-se in lame ce au taiat ultima frintura de realitate.Buimac si speriat ca am putut face trecerea asa , nu am mai avut grija sa pastrez proportia ingredientelor , inclinind echilbrul spre dincoace, trecind la fel de brusc inapoi.
Am incercat din nou si din nou sa inchid ochii, sa pun aceeasi muzica, sa dozez alcoolurile, dar fara putinta.
Mai grav , nici modul normal in care imi faceam trecerea nu mai aparea , parca era revoltat de incercarile prostesti si netagaduite .
Ramas doar cu secventele stocate pina atunci , imi ocup timpul cu incercari diverse de aranjare.Multe din ele suprinsesera si bucati din muchii, insa ochiu-mi atent doar la general nu baga de seama asta, pina intr-o zi cind aruncind pe masa teancul , acesta aliniaza citva frinturi din ele.
Realizez ca asta e solutia.Ca de fapt surprinsesem bucati din mai multe vise in acea secventa.Trebuia doar sa indentific acea linie subtire ce le despartea , sa o aliniez cu celelalte.
Greseam studiind marginile asa cum o faci la puzzle,indiciul de potrivire era inauntrul imaginii, normal asta, aducindu-mi aminte de feliere.
Incep sa lipesc virtual liniile disparate, sa creez rascrucea .Rascrucea Viselor.
Cu greu , descopar ca vizitam de fapt mai multe intersectii, desi erau vise comune tuturora insa diferea pozitionarea mea in dimensionalul celalalt.Nu corespundea nimic din legile cu care eram obisnuit.Ba chiar acele muchii imi dadeau credinta ca sint de fapt un sistem de coordonate spatiale cu diferenta fata de realitate in numarul lor.
Fantomele incep sa isi arate chipurile , un pic dezordonat la inceput ,dar pe masura ce ma obisnuiam cu acele coordonate , din ce in ce mai clar.Preponderent sint fantome ale celor ce au intersectat firul vietii mele , cu portrete neschimbate, diferind doar modul de interactiune cu mine.
Pe la inceputuri, ma miscam tacut intre felii , spectator doar la ce se desfasura acolo, fara a avea curaj sa intervin,avind senzatia ca ma uit intr-un acvariu pina intr-o buna zi cind, una din fantome porneste foarte natural un dialog cu mine.
In acel moment am simtit ca ma transform la rindu-mi , ca imi adaptez forma la cerintele acelui multidimensional.
Incepeam sa simt atingerile, sa miros aerul acelui spatiu, dar mult diferit de dincoace, comunicind total altfel cu cei ce locuiau acolo, desi erau acei pe care ii stiam ,dar totusi ceva ii facea antagonici parca, unicati dar comuni in acelasi timp.
Acum nu mai imi doream sa sterg nimic a doua zi, ba din contra cautam solutii sa prezerv cit mai clar,desi stiam ca nu fac bine, caci prea des imi reveneam din ce in ce mai greu la realitate.
Va urma….
Posted in
chiromantie,
posibil eseu,
rascruce,
universuri paralele,
vise
|
Written on 20:19 by Constantin Manoliu aka Huck
Ploua.
Dupa o zi la fel de lunga si plictisitoare de cotidian stau in fata cu un rachiu mic si ascult un post de muzica `anii 80` de pe net.
Usor ma intorc in timp fara sa vreau cu ginduri deloc ascunse.La asta mai contribuie si o discutie cu o scumpa domnitza in care am rememorat un `atunci`.
Atunci....
Greu de tradus.
E acea scinteie de nebunie.Secunda in care dai tot.Surpriza unei clipe.Exact cum face curva asta de viata.Te baga in corzi exact cind nu te astepti la nimic bun ori cind ai incuiat de mult vise ori idealuri.
Un `atunci` de dimineata de mai abia intrezarita cu aroma intensa de Rebel, cu simturi primare incinse intr-o inlantuire aparent efemera dar totusi palpabila ce iti ramine inscriptionat pe viata in suflet.Curios cum simti `atunci` dintr-o data ca izvorasc din tine toate.
Tot ce ai dorit ori ai visat prinde forma, miros, sentimente intr-un virtej de tornada ce iti smulge din tine sinapse intregi.
Sistemul de aparare tipa avertizindu-te de o cadere totala in paradis ce mai tirziu ai toate sansele sa o regreti.
Dar tu nimic.
Inconstient si dorit, resetezi orice impotrivire.Vrei toata ambrozia si nectarul clipei.Vrei sa nu se mai sfirseasca.
Vrei eternitatea.
Sublimul devine o notiune amorfa pe care iti vine sa il scuipi caci tu ai intilnit acel `atunci` ce defineste perfect disolutia ta in no man`s landul tacerii unei stari de iubire.
Curios e ca acest `atunci` exista in tine de cind te nasti.Dar evolueaza.
Primul e tinar si necunoscator cit si nerabdator sa cunoasca.E convins ca mai mult nu se poate.El detine intodeauna secretul primul.Si e cel mai absolut posibil.
Se arunca in neant la prima propunere a vietii cu gind ca a cistigat la loteria iubirii perfecte.
Un `atunci` al unei dupa amiezi cu ochi caprui si cu miros de toporasi..
Dar evolueaza caci timpul ii pune piedica parsiv in incercarea sa de ai arata ca nu a cunsocut inca tot.
Si vine al doilea.Rece si la 5 dimineata dupa o noapte a unei tinereti de 22 ani.
Tacut si invaluitor la inceput continua mai apoi precum un foc de artificii pret de ceva secunde ca sa incheie sfirsit in propria umplutura topita.
Ani intregi sta sa isi linga ranile efervescentei aproape copilaresti retezata cu sirg de parsiva de viata.
Ciine de pripas, hoinarind pe nesfirsite strazi ciobite, se gudura mirat de o ingenua stare de fapt.
Incepe sa refaca cu sirg harta fericirii cu gind ca e ultima oara cind incearca.
Dar pas.
Pokerul pe care il joaca cu viata ii trage iarasi o cacealma pe nevazute si simtite.
Sta mirat in tarina cu inventarul facut praf, mototolit si mizgilit de taieturi pe toate partile.
Tacut se roaga de calatori grabiti in fericirea lor sa ii dea un colt curat pe care sa isi faca o noua lista.Cu lacrimi in ochi isi rescrie trasee din bucati nealterate.
Ramasite.
Pune lista in sertarul de serviciu, isi sterge mucii sufletului si incovoiat pleaca mai departe.Inainte, caci nu are altfel cum.
Zidul trecutului se reconstruieste pe urma fiecarui pas al lui.
Si apare rascrucea.
Plina de oglinzi in care isi vede netarmurite inchipuiri.
Si toate perfecte.
Ca sa mearga inainte trebuie sa aleaga.Sa aleaga sa sparga restul si sa pastreze doar una.
Dar nu stie ce se ascunde in spatele fiecaruia.
Resemnat se aseaza in studiu.
Oglinda din stinga il atrage cel mai mult;imaginea pe care isi o doreste.Inchipuire de alabastru cit mai albastru dupa un somn odihnitor.
Putin mai la dreapta aproape de mijloc fragilitatea unui cristal cu multe dimensiuni ce isi cauta inca rostul.
In mijloc aripi de inger alb cu ochi caprui ce il invita la un zbor suprem.
Apoi un pic mai la dreapta degete maiestre il imbie sa cunoasca un parc de sentimente colorate.
Iar in dreapta lui o liniste de vis, adormitor de perfecta pentru oboseala evolutiei lui.
Insa el,un `Atunci`de 40 de ani, sta cu gitul uscat dupa vorbe desarte, linistit in tacere.
Ii e cumva frica.A acumulat prea mult.Si nu oboseala.Iubiri neimpartasite au sublimat in o esenta.
Esenta unei stari de iubire.
Si ar vrea sa dea.
Posted in
de suflet,
fictiune sau realitate,
posibil eseu,
sentimente
|
